Să crezi în tine chiar și atunci când ceilalți nu o fac

Există momente în viață în care lumea pare să-ți șoptească, sau chiar să-ți strige, că visele tale sunt prea mari, prea îndrăznețe, prea… "ne-realiste".
Sunt acele clipe în care vocea ta interioară abia se mai aude de zgomotul îndoielii celorlalți. Și, totuși, tot atunci se naște adevărata forță: puterea de a crede în tine, indiferent ce spun ceilalți.

De multe ori, oamenii judecă nu pentru că visele tale sunt imposibile, ci pentru că ei nu îndrăznesc să și le urmeze pe ale lor. Le e mai simplu să râdă, să minimalizeze, să spună "reveniți cu picioarele pe pământ", decât să admită că ar fi putut face mai mult, dacă ar fi avut curaj.

Am trăit asta pe propria piele atunci când am spus, pentru prima dată, că scriu o carte. Reacțiile… nu au fost cele pe care le speram. Prieteni apropiați, ba chiar și membri ai familiei, au zâmbit ironic, au râs sau au scuturat din cap. Îmi spuneau că "visez prea sus", că "trăiesc pe norișori", că poate ar fi cazul "să revin la realitate". Pentru ei, era de neconceput ca eu, o persoană obișnuită, să pot deveni autoare.

Dar visul meu nu avea nevoie de aprobarea nimănui.

Am scris prima mea carte în timp ce lucram. Nu am renunțat la job, nu am avut luni întregi de izolare creativă și nici condiții speciale. Am scris cum am putut, când am putut, atunci când inspirația venea. Pentru că inspirația nu se programează în calendar. Vine când îi lasă sufletul loc.

Țineam mereu un caiet cu mine. În el notam fiecare idee, fiecare fulger de inspirație, fiecare gând care îmi apărea și simțeam că vrea să devină cuvânt scris. Când s-a terminat caietul, l-am recitit cu sufletul strâns. Acolo era o poveste. Acolo era o carte. Și doar atunci, nu înainte, am știut că am ceva ce pot împărtăși lumii.

Și, încet-încet, visul meu "prea mare" a devenit realitate.

De la râsul celor care nu credeau în mine, astăzi am șapte cărți printate cu numele meu pe ele. Șapte dovezi că atunci când crezi în tine, lumea exterioară nu mai are puterea să te oprească. Șapte răspunsuri tăcute pentru toate momentele în care alții au zis că "nu se poate".
 Aceasta e lecția: nu ai nevoie de permisiunea nimănui ca să îți urmezi visul. Nimeni nu poate decide în locul tău dacă poți sau nu poți să faci un lucru. Nimeni nu îți poate lua dreptul de a crea, de a scrie, de a visa. Dacă ai vocea, curajul și dorința… restul se învață, se construiește, se modeleaza.

Și, poate cel mai important, o carte nu trebuie să atingă milioane ca să conteze. Dacă un singur om se regăsește în cuvintele tale, dacă o singură inimă înțelege mesajul transmis și își găsește puterea datorită ție, atunci tot efortul a meritat. A atinge un suflet este un act infinit mai valoros decât a atinge celebritatea.

Eu scriu pentru suflete, nu pentru "cititori de cărți" care stau la pândă să judece, să compare, să ridice din sprânceană la curajul tău de a visa. Scriu pentru cei care simt, nu pentru cei care critică. Scriu pentru oamenii care au nevoie de lumină, nu pentru cei care se tem de ea.

Așa că, oricine ai fi, oricât ți-ar spune lumea că visezi prea mult: nu te opri. Lumea a fost schimbată de visători, nu de cei care pășesc numai pe asfalt. Continuă să crezi în tine, în visul tău, în drumul tău. Pentru că drumul viselor nu are nevoie de aprobare — doar de curaj.

 Pentru tine, cel care ai nevoie de curaj, 

✍️ Delia Serban