Povestea a două suflete

În liniștea unei dimineți care abia învăța să respire lumină, sufletul frumos s-a trezit înaintea lumii. Nu pentru că ar fi avut undeva de ajuns, ci pentru că simțea … că ceva îl cheamă.
 Pe marginea unui vis rămas neterminat, a apărut sufletul blând.
 Nu a făcut zgomot. Nici nu era nevoie. Prezența lui era ca o adiere caldă care știe exact unde să se așeze.

— Ai venit … a șoptit sufletul frumos, cu un zâmbet care părea că știe deja răspunsul.
 — Am fost aici, doar că acum m-ai simțit, a răspuns sufletul blând, apropiindu-se fără grabă.

Lumina dimineții se strecura printre ei, dar nu îi despărțea. Îi lega. Ca și cum fiecare rază ar fi fost o promisiune tăcută.
 Sufletul frumos era plin de culori, de visuri, de întrebări care dansau. Sufletul blând era liniște, răbdare și răspunsuri care nu aveau nevoie de cuvinte.

— De ce simt că te cunosc de o viață? a întrebat cel frumos.
 — Pentru că iubirea nu începe când ne întâlnim …  ci când ne recunoaștem, a spus cel blând, atingându-i ușor mâna.

Și atunci timpul s-a oprit. Nu dramatic, nu spectaculos … ci simplu. Ca o respirație ținută puțin mai mult decât de obicei.
 Au stat așa, în tăcere, privind cum dimineața se deschide ca o floare.

— Ce facem acum? a întrebat sufletul frumos.— Trăim … încet. Fără să grăbim nimic, a răspuns sufletul blând. Și … ne iubim în fiecare răsărit, ca și cum ar fi primul.

Sufletul frumos a zâmbit mai larg ca niciodată.
 Pentru că, în acea dimineață, a înțeles ceva simplu: Iubirea adevărată nu arde. Nu rănește. Iubirea adevărată …  liniștește.
 Iar în liniștea aceea, două suflete au început să devină unul … fără să se piardă pe ele însele.