Pelerinaj către suflet

Pelerinajul de pe 29 octombrie 2025 la Catedrala Neamului a fost pentru mine o chemare sufletească, o trăire care a depășit cu mult simplul act al credinței exterioare. A fost o întoarcere spre esență, spre un spațiu tainic din mine care tânjea să-și reamintească drumul către Lumină. De la primul pas simțeam că nu merg doar pe caldarâm, ci pe o cale veche, nevăzută, pe care sufletul meu o știa dinainte de a o atinge cu pașii trupești.

De când am revenit acasă, în fiecare noapte visez același drum. Este lung, dar nu obositor. Merg alături de oameni, suflete luminoase, fiecare purtând o flacără mică în mâini. În depărtare se vede o lumină cerească, o rază care ne cheamă și ne unește. Simt că nu este un vis oarecare, ci un mesaj – o continuare a pelerinajului pe un plan nevăzut, o confirmare că tot ce am trăit acolo s-a înscris adânc în ființa mea.

In grupul de pelerini cu care am fost am întâlnit o doamnă cu care am avut o conectare de suflete specială, as zice ca acea doamnă  m-a privit cu ochii sufletului. Între noi s-a născut o legătură pe care nu o pot explica prin cuvinte omenești. După pelerinaj, am pastrat legatura, mi-a trimis mesaje pline de recunoștință și emoție: îmi spunea că sunt o minune pentru ea, că Dumnezeu i-a răspuns prin întâlnirea noastră, că am fost trimisă să-i aduc alinare. Mă întreba cu uimire: "Cine ești, Delia? Ce se întâmplă? A fost un vis, o minune?"

Când am citit aceste rânduri, am simțit cum inima mi se umple de o tăcere luminoasă. Am înțeles că nu eu trebuia să răspund, ci Dumnezeu, prin ceea ce s-a petrecut între noi.

Acea femeie mi-a spus că se simțea singură, că îi vorbea fiului ei, suflet drag plecat în Lumină, cerându-i un semn. Și atunci am apărut eu, fără să știu, ca răspuns la o rugăciune. Dar și ea, la rândul ei, a fost un semn pentru mine – dovada că iubirea divină lucrează mereu în ambele sensuri. Că nimic nu este întâmplător și că fiecare întâlnire este un fir din urzeala mare a destinului.

Am înțeles că pelerinajul nu se sfârșește când te întorci acasă. El continuă în suflet, în vise, în legăturile nevăzute pe care le creează între oameni. Drumul pe care îl visez este drumul sufletului meu, dar și al celor pe care îi întâlnesc pe cale.

Este drumul către iubirea necondiționată, către compasiune, către înțelegerea profundă că nu suntem singuri niciodată.

Lecția pelerinajului la Catedrala Neamului este pentru mine o lecție despre unitate, lumină și slujirea tăcută prin prezență.

Am învățat că nu trebuie să rostești mereu cuvinte mari ca să vindeci. Uneori e de ajuns o privire caldă, o atingere ușoară, un zâmbet care spune: "Te văd. Nu ești singur."

Și atunci harul curge, discret, prin oameni obișnuiți care devin pentru o clipă mesageri ai Cerului.

Când mergem spre Dumnezeu, nu mergem niciodată singuri.

Pe calea către Lumină, fiecare suflet care ne atinge devine parte din rugăciunea noastră.

Și astfel, drumul se luminează, pas cu pas, prin iubirea care se naște între inimi.

Simt nevoia să mă opresc o clipă în tăcere și să aduc mulțumire pentru tot ceea ce am trăit în această călătorie către Catedrala Neamului – o călătorie care nu a fost doar una a pașilor, ci a sufletului meu.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai dăruit curajul de a porni la drum, pentru că mi-ai purtat pașii pe o cale pe care nu am mers niciodată singură, chiar și atunci când nu vedeam cu ochii trupești lumina, ci doar o simțeam arzând în inimă.

Îți mulțumesc pentru chemarea pe care am auzit-o în tăcere și pentru liniștea care a urmat după ea.

Mulțumesc pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit acolo – pentru privirile pline de blândețe, pentru rugăciunile rostite împreună, pentru zâmbetele care au șters oboseala drumului. În fiecare suflet am văzut o rază din Tine, o amintire vie că suntem toți parte din aceeași Lumină.

Mulțumesc din inimă pentru doamna pe care mi-ai scos-o în cale și care mi-a vorbit cu o sinceritate ce vine doar din Duhul Tău. Prin emoția ei am înțeles cât de adâncă este lucrarea iubirii divine atunci când atinge două suflete care nu se cunoșteau, dar se recunosc. Prin ea am învățat ce înseamnă să fii uneori răspunsul la rugăciunea altcuiva.

Mulțumesc pentru visul care se repetă în fiecare noapte – drumul luminos pe care merg alături de alți oameni. Îl simt ca pe o binecuvântare, ca pe o chemare să merg mai departe în slujba Luminii, împărtășind pacea și credința cu cei care caută speranța.

Mulțumesc, Doamne, pentru semnele subtile prin care mă înveți că nimic nu este întâmplător, că fiecare pas are sens, fiecare întâlnire poartă un mesaj, fiecare lacrimă ascunde o renaștere.

Mulțumesc pentru că mi-ai arătat că iubirea adevărată nu cere nimic, ci doar se dăruiește, precum lumina care nu se împuținează când aprinde alte lumini.

Această călătorie a fost o rugăciune vie, o reîntoarcere la esență, un act de recunoaștere a prezenței Tale în tot și în toate.

Și de aceea spun astăzi, cu inimă plecată:

Slavă Ție, Doamne, pentru darul de a fi martoră la propria mea trezire!

Slavă Ție pentru lumina care nu se stinge, ci se răspândește prin iubire!

Slavă Ție pentru drumul care continuă – din Catedrală, în sufletul meu, și mai departe, în inimile celor pe care îi voi întâlni!